Multe lucruri din viata noastra au caracter de conditionare. Si e normal sa fie asa. Daca vreau sa iau un examen trebuie sa invat; Daca vreau sa fiu printre cei mai buni, atunci trebuie sa exersez.
De multe ori insa acest "trebuie" ajunge sa conduca aspecte importante din viata noastra - inclusiv relatiile cu cei dragi si aduce cu sine standarde nerealiste pe care nu le vom putea atinge vreodata - "Trebuie sa fiu cea mai buna mama iar copilul meu cel mai cuminte si recunoscator".
Iti aduci aminte probabil de "Trebuie sa fii cuminte", "Trebuie sa iei note bune la scoala", "Trebuie sa mananci tot din farfurie". Scapam oare vreodata de ecoul lui TREBUIE sau ajungem sa il purtam in noi si odata cu el purtam si povara tuturor "beneficiilor" cu care vine la pachet?
Pe masura ce scriu aceste randuri imi aduc aminte despre o pacienta care a venit in cabinet cu depresie si anxietate, ca urmare a faptului ca nu se intelegea cu baiatul ei adolescent de 15 ani. Aceasta mamica era ghidata de convingerea ca trebuie sa fie o mama perfecta, si ca dovada acestui lucru, copilul ei trebuie sa aiba un comportament exemplar: sa fie printre primii din clasa, sa aiba preocupari "intelectuale"... numai ca toate lucrurile au luat o turnura diferita fata de asteptarile ei odata cu intrarea in adolescenta a baiatului. Din perspectiva ei, comportamentul copilului era dovada clara ca ea in calitate de mama este de fapt un esec si ca nu a facut bine nimic pana acum din punct de vedere al educatiei. Nu facea decat sa se blameze pe sine pentru comportamentul copilului, care de altfel avea interese si actiuni specifice varstei sale...
In acest caz de vina este credinta irationala si rigida ca trebuie sa fie "cea mai buna". Cu o cerinta atat de rigida impusa cum sa fie pregatita atunci cand copilul ei refuza sa ii fie recunoscator? Cum ar putea sa se simta altfel decat disperata si dezamagita?
Cu un asemenea standard inalt ii este imposibil sa accepte faptul ca cei din jurul nostru, noi insine nu suntem si ca nu putem fi perfecti, ca putem face greseli, ba mai mult sunt o multime de factori care pot explica comportamentul unei persoane. De exemplu comportamentul adolescentului putea fi influentat de anturajul din care face parte.
Solutia este inlocuirea modului de gandire absolutist cu o maniera de gandire realista de tipul "Imi doresc sa fiu o mama cat mai buna insa sunt constienta ca nimeni nu poate face totul perfect astfel incat foarte probabil si eu si el vom face greseli... si ma astept la acest lucru". "Ma astept la acest lucru" are o foarte mare greutate intrucat pe viitor ea va fi pregatita sa preintampine anumite evenimente mai putin dezirabile si va putea sa le faca fata fara sa treca prin reprosuri, acuze si invinuiri catre sine.
Trecerea de la gandirea rigida care ne impune atingerea unor standarde nerealiste, imposibil de atins vreodata, la gandirea alternativa realista si mult mai adaptata realitatii presupune un proces psihoterapeutic de durata. Si pentru ca orice pahar pe jumatate gol are si o jumatate plina, aceste conditionari nerealiste, imposibil de atins, au si o parte buna, pentru ca desi pun o presiune enorma pe umerii nostri, fara aceasta presiune nu am fi ajuns aici unde suntem acum. Nu am fi fost atat de buni in domeniul nostru de activitate si nu am fi avut realizarile pe care le-am avut pana in acest moment.
Ma intreb cum ar fi sa ii multumim lui "trebuie" care a facut parte din viata noastra pana acum? Ma intreb cum ar fi sa ne recompensam pentru eforturile depuse, pentru rezultatele obtinute, pentru toate actiunile pe care le facem zilnic si care ne duc treptat mai aproape de obiectivele noastre? Obiective realiste.
Comments